Mă bucur enorm că nu am decis să arunc blogul acesta undeva în adâncurile bazelor de date ale celor de la google (pentru că nimic nu se șterge, totul se stochează undeva, trust me) cu gândul că nu mai am venin să scuip pe internet. M-am înșelat enorm!
M-am înșelat fiindcă am crezut că am revenit la normalitate, sau ce percepe societatea a fi normal, nimic mai fals. Poți face pauze uneori de la un comportament aberant, dar nu te "vindeci" niciodată de el cu adevărat, în special dacă nu ești lăsat să faci asta.
Bun, și ce înseamnă toate astea? Înseamnă ca internetul are o sursă nouă de rahat care să-i mânjească pe săraci lui utilizatori? Sper că nu. Înseamnă ca poeziile ce umpleau odinioară tristul și rareori vizitatul blog au dispărut? Categoric da, e timpul pentru ceva nou, mai puțin pueril, deprimant, și care să nu "urle" cât îl țin plămânii că sunt în căutare de atenție. Poate mai râdem cândva dacă vom fi dornici de poeziile vechi (și da, eu mă râd, nu râd, sunt mai de la țară așa, face parte din charmul meu, vă veți obișnui cu timpul (paranteză în paranteză, mă rad de mine însumi de obicei)).
Și dacă aia nu e, și nici cealaltă, atunci ce? Atunci vom vedea, ca și câteva picături de apă într-un vas Petri lăsat în aer liber, după o vreme o să crească ceva, poate nu o cultură în cazul de față, dar ceva sigur.
Și acum să trecem la chestii mai serioase, o primă postare nu valorează nimic în opinia mea dacă doar povestesc și promit chestii, trebuie să și împroșcăm ceva cu altceva.
Recent am fost supt în scandalul politic, social și moral în care constă programul Kony 2012 și personajul pe care acesta îl vizează, și când spun recent vreau defapt să zic cam anul trecut pe vremea asta. Ideea în mare consta într-o organizație non-profit numită Invisible Children care anul trecut au dus o campanie de informare globală încercând să îl facă mai cunoscut pe Joseph Kony, criminal de război acuzat de numeroase atrocități printre care, mai grav, și pe care au insistat și IC, faptul că a racolat minori în adunătura sa de nebuni, pentru că n-o pot numi armată.
Primul contact care l-am avut cu această campanie a fost într-un clip pe youtube pe care îl puteți vedea aici. Bineînțeles că după ce am văzut clipul, ca orice ființă umană căruia încă îi mai circulă ceva prin vene, prima reacție a fost să scap o lacrimă, poate două, după care m-am grăbit să văd cum pot ajuta. Fiindcă ideea îi următoarea: Uganda nu are resursele și interesul necesar să îl vâneze cu succes pe acest om, de aceea toți hipioți și mamele "revoluționiste" din state simt nevoia să se implice și să facă o ”schimbare”. Americanii au trimis în 2010 100 de ofițeri cu rol de consultanți dar fără un succes real în sensul capturări acestui criminal. De aceea IC îi fac reclama intens acum pentru a sensibiliza guvernul American. Bun, toate bune și frumoase mi-am zis, să meargă și să facă ce nu pot ei singuri, și m-am pus să dorm cu conștiința curată în noaptea aceea.
A doua zi după niște discuții cu un coleg la facultă, și niște comentarii credibile la un share al clipului pe pagina mea de facebook mi s-a adus la cunoștință faptul că recent au fost descoperite în Uganda rezerve de petrol. Nu cred că are rost să explic că mă simțeam ca și motanul Tom când era prostit de Jerry, dintr-o dată cu urechi de măgar. Mi-au aruncat în față câțiva copii negri și murdari, m-au făcut să scap o lacrimă, și aproape să donez câțiva dolari ca să îi conving pe ”ei” să mai ”salveze” un popor.
Poate greșesc, poate greșim toți noi ăștia mai, neimpresionați, dar nu cred ca săraci locuitori din Uganda au nevoie de niște soldați americani să le spargă ușile și să le urle ”We're here to free you” în timp ce magnații petrolieri își mută frezele pe câmpiile lor, dar aștept și alte păreri.
